Ursitoarea este o ființă imaginară din mitologia romaneasca despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului de la naștere.

Prin tradiție, ursitoarele sunt spirite care pot fi auzite câteodată, dar nu văzute.

După unele credințe, Ursitoarele se numesc:

            Ursitoarea – cea mai mare dintre ele, este cea care ține fusul și furca; spune de ce are parte omul, daca e vesel, are viata lunga etc;

            Soarta – este cea care-i prezice destinul pruncului;

            Moartea, este cea care-i curmă firul vieții.

Uneori se spune că acest fir le este dat Ursitoarelor de către Dumnezeu, iar acestea trebuie să îl pună pe pământ, așezând pe el toate întâmplările pe care le va avea omul de-a lungul vieții, de la care acesta nu se va putea abate.

Ursitoarele sunt zâne care vin în nopţile fără soţ pentru a-i decide soarta nou-născutului.

            În Transilvania se spune că, pentru a fi binevoitoare, ursitoarele trebuie să găsească în camera copilului sare, pâine şi un caier cu lână. Pot fi şi uşor păcălite, căci se poate cerne făină, pe care, după 3 zile şi 3 nopţi, părinţii pot vedea urma paşilor de zâne.

În Banat, Moldova şi Ţara Românească, se pregăteşte „cina ursitoarelor” (cu pâine, găini, vin şi 3 bănuţi).

            În Bucovina, moaşa pune doar o lumină de veghe, crezându-se că aceasta este suficientă pentru a le mulţumi pe ursitoare, făcându-le să-i urzească micuţului o soartă cât mai bună. 8 zile după naştere, părinţii trebuie să fie veseli, căci tristeţea lor le molipseşte şi pe ursitoare, iar prorocirea va fi pe măsura umorii lor.

            Oltenii gazduiesc cel mai bine pe ursitoare. Asaza la fereastra o masa rotunda cu trei picioare; trei scaune, trei farfurii cu tot atatea linguri si trei pahare cu apa rece neinceputa. In mijloc se asaza o azima unsa cu miere si care are incriptionate trei cruci, facuta de o fetita curata. Pe masa se mai pun trei cepe, bususoic, sare, zahar, vin, tuica, panza, carte, paine, bani, stergar, lana, etc. Sub masa se pune e galeata cu apa neinceputa pentru ca a doua zi sa scalde copilul in ea.

În a treia noapte de viață a copilului nou-născut, nașa invită ursitoarele și face o masă cu prăjituri, bomboane, vin, apă, flori și tot ceea ce crede că le-ar putea plăcea acestora. Ele apar noaptea, la poarta casei în care dorm mama și cu fiul, și prezic destinul copilului. În următoarea dimineață, nașa întreabă mama despre visul său și îi zice dacă au venit ursitoarele, și ceea ce au prezis. În zilele noastre, aceasta se întâmplă într-un spital, pentru că pruncii nu mai sunt născuți acasă. De aceea, nașa pune ofrandele la fereastra spitalului..

            Cum se naşte un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie în cer într-o carte, care se numeşte cartea sorţii, nu numai numele, ci şi tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine apoi şi zicala: aşa mi-a fost scris, aşa mi-a fost scris în slovele ursitoare.”   –  Simion Florea Marian, Naşterea la români

Naşterea este însoţită de ritualuri complicate a căror protagonistă este moaşa care îşi împarte atenţia şi grija între lăuză şi nou-născut. Scopul acestora este să se înlăture forţele malefice pentru a favoriza creşterea lipsită de pericole a copilului. În momentul naşterii este chemată moaşa sau o femeie bătrână pricepută pentru a pune apa la încălzit. Bărbaţii părăsesc încăperea, iar în tocul uşii se leagă un fir de strămătură roşie, prins mai apoi la mâna nou-născutului pentru a nu se deochea.

Mama nu are voie să stea cu picioarele spre uşă, căci aşa ies morţii din casă. Femeii care a născut îi este interzis să iasă din casă vreme de patruzeci de zile, pentru că nu este curată, o părăseşte până şi îngerul păzitor, perioadă în care vecinii şi prietenii aduc diverse cadouri şi urează viaţă plină copilului şi mamei. După patruzeci de zile, femeia merge la biserică, unde i se face molifta, ducând cu ea şi copilul, ca să-l îmbisericească. Totodată, nu e bine ca mama să culce pruncul cu ea în pat până în a treia zi de la naştere (când va fi scăldat de moaşă), căci s-ar putea întâmpla să se întoarcă cu spatele la el.

De fapt, ursitoarele sunt surorile celorlalte şase iele (trei dintre acestea pocesc oamenii, restul de trei descântând de dragoste şi de urât). Se întâlnesc cu toate o dată pe an şi, de bucurie că s-au văzut, dansează o horă drăcească. Ursitoarele poartă rochii lungi, albe şi întreţesute cu fluturi şi cu fire de aur. Cea mai mare însă umblă adesea îmbrăcată într-o blană de aur, având la brâu o furcă de care este legat un caier de lână albă sau neagră amestecată cu mătase şi fire de aur.

La români, ursitoarele au devenit fete mari, zâne surori, fecioare curate nepătate şi nemuritoare.

Aceste personaje mitologice prezintă o adaptare a mitului grecesc referitor la cele trei Moira, babe urâte şi neiertătoare de care până şi Hera se temea.